Legenda celor trei ermiţi

Pe o insulă pustie, trăiau odată trei ermiţi de o mare pietate. Erau extrem de bătrâni, atât de bătrâni încât nici unul dintre ei nu-şi putea aminti vârsta pe care o avea. Aveau bărbi lungi si albe care le ajungeau până la brâu şi feţe cu riduri foarte profunde. Sosirea lor pe insulă a fost în urmă cu zeci şi zeci de ani, aşa încât ei uitaseră tot ceea ce învăţaseră înainte de debarcarea lor acolo. Zi de zi, ei se dedicau devoţiunilor lor care, la drept vorbind, constau în repetarea pur şi simplu a acestei fraze:

„ Voi sunteţi trei, noi suntem trei – binecuvântaţi-ne!”[i]

Cu mare veneraţie rosteau această rugăciune, de mai multe ori pe zi, întorşi spre Răsărit, cu capetele aplecate. Rămâneau în picioare, unul lângă altul, ţinându-se de mâini. Cel mai bătrân dintre ei recita cel dintâi, apoi cel mai tânăr şi apoi mijlociul:

„ Voi sunteţi trei, noi suntem trei – binecuvântaţi-ne!”

Într-o zi un episcop al diocezei începuse o vizită în grupul de comunităţi religioase de care răspundea, pentru a se asigura că toate respectă canonul Bisericii. Şi iată că ajunge în apropierea insulei, care îi era complet necunoscută şi care părea pustie. Totuşi dă ordin de acostare. Întâmplarea a făcut ca cei trei ermiţi să se afle tocmai atunci pe ţărm. Aceştia zăriră luxoasa ambarcaţiune şi pe episcopul în frumoasele lui veşminte. Şi se apropiară cu reverenţă, sărutându-i picioarele. Văzând zdrenţele şi murdăria lor, episcopul a făcut un pas înapoi, apoi şi-a revenit şi a făcut asupra fiecăruia dintre ei semnul crucii. Le-a spus să se ridice şi a început să-i chestioneze, dorind să ştie de unde vin, de cât timp trăiau ei acolo şi, bineînţeles, natura austerităţilor pe care le practicau pentru salvarea sufletului lor. Cei trei ermiţi făcură încă o reverenţă şi se grăbiră să explice că ei recitau doar o singură rugăciune şi că nu aveau cunoştinţă de nici o altă practică. Episcopul le-a cerut atunci o demonstraţie.

Cei trei bătrâni executându-se imediat, episcopul a rămas interzis şi indignat. Rugăciunea pe care tocmai a auzit-o, pe lângă că îi era necunoscută, îi mai şi părea a fi un sacrilegiu. „Dar ce înseamnă aceasta! Cine v-a învăţat să vă rugaţi astfel ?”

Cei trei ermiţi erau, după cum se poate imagina, din cale afară de încurcaţi şi trebuiră să recunoască deplina lor ignoranţă.

Episcopul nu-şi credea urechilor. „Dacă am înţeles bine, voi nu practicaţi sfânta liturghie, nici nu recitaţi psalmii şi nici o altă scriere sfântă!” Abia atunci află din gura celor trei că ei erau analfabeţi.

”Fie, zise el, dar cel puţin recitaţi „Tatăl Nostru” în fiecare zi ?” se agăţă el de această ultimă speranţă. Dar fu din nou dezamăgit. Pentru că îl auzi pe cel mai tânăr dintre ei:

”Tatăl Nostru ? Nu cunosc! Iar dacă l-am cunoscut cândva, mărturisesc că azi nu mai am nici o amintire despre aceasta.” Ceilalţi doi se mulţumiră să-şi plece capetele.

”Oh! Dar este inadmisibil, voi ignoraţi până şi „Tatăl Nostru”, rugăciunea cea mai importantă a credinţei creştine! Piatra unghiulară, însuşi fundamentul slăvitei noastre religii, pe care ne-a dat-o Isus Cristos în persoană. Cum aţi făcut de aţi uitat până şi aceasta ?”

Şi cel mai tânăr, la rândul lui, îşi plecă capul. Toţi trei păstrau tăcerea, într-atât le era de ruşine.

”Această situaţie nu mai poate dura desigur!” sfârşi prin a spune episcopul. „Eu sunt răspunzător de bună-starea voastră spirituală. Dumnezeu m-a făcut păstorul vostru şi am datoria să vă învăţ cel puţin această rugăciune esenţială, pentru ca sufletele voastre să-şi poată afla odihna după această viaţă.”

Cei trei ermiţi consimţiră imediat dar lucrul acesta nu era aşa de simplu cum părea, pentru două motive: primul era că toţi trei nu auzeau bine, aşa încât episcopul a trebuit să le repete de mai multe ori frazele până când ei le-au înţeles. Al doilea motiv era că facultatea lor de memorare era aproape nulă. Episcopul a petrecut o zi întreagă, din zori până seara, făcându-i să repete rugăciunea, frază după frază. Prima frază fiind reţinută, treceau la a doua. Dar când a doua ajungea să fie reţinută, ei o uitau deja pe prima. În sfârşit, după eforturi colosale, episcopul a putut să constate cu satisfacţie că cei trei bătrâni ajunseseră să recite rugăciunea de la început până la sfârşit fără să uite nimic.

Când i-a părăsit pentru a-şi relua călătoria pe mare, soarele apusese deja de ceva timp iar luna încă nu era pe cer. Era o noapte întunecoasă.

De la reîntoarcerea pe vas, episcopul se aşezase pe punte spre a se ruga după cum obişnuia. Dar iată că după numai un sfert de oră auzi mateloţii strigând înspre spatele ambarcaţiunii. „Excelenţă”, strigau ei, „priviţi aici jos!” El se uită într-acolo şi văzu o lumină orbitoare apropiindu-se pe ape. Nu-şi credea ochilor! Lumina creştea apropiindu-se şi, ajungând în apropierea vasului, era ca un soare strălucitor. Care n-a fost surpriza episcopului atunci să zărească, în interiorul acestui soare, pe cei trei ermiţi care se ţineau de mână.

La vederea episcopului, cei trei bătrâni pioşi făceau semne cu mâna strigând, „Nu plecaţi, mai rămâneţi! Am uitat deja rugăciunea care ne-aţi învăţat!”

Culeasă şi tradusă de pe net,
mai exact de pe site-ul: www.soupir.org

Se pare cã autorul este Anthony de Mello.
Intâmplãtor am dat peste descrierea unei cãrti ce contine si aceasta poveste.
Daca urmati linkul indicat veti gasi volumul Cântecul pãsãrii unde veti gãsi si alte asemenea:
http://www.edituramix.ro/?53t4l&v7f2k=1977

[i] Această rugăciune a ermiţilor se referă la Taina  Sfântei Treimi